Ultima staţie spre fericire

Ce trăim acum nu e viaţă. Isus când l-a înviat pe Lazăr a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa”. Adică viaţa urmează după înviere. Ce trăim noi acum e o luptă oarbă şi cruntă pentru existenţă. Serviciu, şcoală, pâine, medicamente, copii, maşină defectă, un casetofon, o cafea. Şi iarăşi : luni, marţi, miercuri, sâmbătă, duminică la Biserică. Visăm la concediu, la vacanţă dar avem tot mai puţin timp. Suntem mai reci, mai indiferenţi, mai egoişti. Fiecare în cochilia lui, cu visuri mărunte, cu refulări zilnice. Iubim narcisist şi în fugă. Ne este frică de propriile sentimente. Cerul are gust de pământ, spitalele sunt pline de bolnavi de cancer, suferinţă, lipsă, sărăcie a minţii, a sufletului şi buzunarului. Ne-am risipit prin toată lumea, am vrut să ne fie mai bine şi la mulţi ne este. Dar sufletele au rămas tot pustii, am luat cu noi şi nepăsarea, egoismul, tristeţea, gelozia, neiubirea.

Trenul vieţii ne poartă cu viteză spre ultima staţie. Suntem mai aproape de sfârşitul tuturor lucrurilor cum n-am fost niciodată. De aceea, acum, a te preocupa de mărunţişuri este o nebunie iar a căuta fericirea pe pământ este moarte sigură. Fericirea nu atârnă de împrejurări. Fericirea are de-a face cu Dumnezeu care e invariabil aşezat la capătul de linie al vieţii noastre.

Va trece şi iarna. De fapt vor trece toate. Cine iubeşte viaţa aceasta o va pierde pe cealaltă. Priviţi spre oameni şi veţi vedea necazuri mai mari ca ale voastre. Priviţi spre pământ şi veţi vedea că nimic bun nu poate să vă ofere. Priviţi spre cer şi veţi vedea că dincolo de stele e ceva ce-aţi visat şi mult mai mult.

Pământul e ultima staţie spre fericire.

Vladimir Pustan

https://www.facebook.com/864146890278978/posts/2531356226891361/

Advertisements